Credeţi că zero este un număr banal şi inutil ? Nu vă imaginaţi cum a apărut nu număr care înseamnă ... nimic? Ei bine, Charles Seife, nu numai că se încăpăţânează să vă spună istoria lui zero, dar vrea cu tot dinadinsul să vă demonstreze că “idea de zero” este unul dintre conceptele de bază ale matematicii şi că evoluţia acestui concept este legăt de evoluţia ştiinţei.
Sefie îşi începe cartea cu o scurtă demonstraţie a puteri lui zero. Este vorba de eşecul vasului american Yorktown, ale cărui motoare au fost blocate de computerele de la bord. Cauza ? O “banală” împărţire cu zero, dictată de una dintre liniile de cod ale sistemului de operare.
Istoria lui “zero” îşi are originea în “lucrarile” “matematicienilor” Epocii de Piatră, a căror matematică se baza iniţial pe doua concepte: “unu” şi “mai mulţi”, şi care în final au introdus conceptul de număr. Numărul zero a fost pentru prima oară utilizat de babilonieni, pentru a simplifica notaţia în sistemul de numărare cu baza 60. Mayasii au început să numere zilele unei luni pornind de la zero, pentru a corecta o serie de erori care apăreau în sistemul de numărare în baza 20. Zero a fost respins de grecii ("Cum poate nimic să fie ceva”) şi divinizat de indieni, primi care au introdus un simbol pentru zero. Indienii utilizau un sistem de numărare cu baza 10 care a ajuns în Europa datorită maurilor, ducând la apariţia “cifrelor arabe” (indo-arabe). În secolul XIII, Fibonacci (la care am să revin atunci când voi scrie despre ”Secţiunea de aur”) publică tratatul “Liber Abaci”, răspândind în Europa sistemul indo-arab.
“Zero” a apărut iniţial în dialectul veneţian, fiind o prescurtare pentru cuvântul Italian “zefiro”. “Zefiro” provenea din “zephyrus”, termenul utilizat de Fibonacci pentru transcrierea fonetică a cuvântului “şifr” = zero în arabă.
Istoria lui zero este legată de lucrările unor personaje extreme de intresante, de exemplu “trioul heliocentric” Copernic-Giordano Bruno-Kepler. Contribuţiile lor la istoria lui zero sunt indirecte pentru că sunt leagate de gemănul ciudat a lui zero, de infinit: Copernic “mută” Soarele în centrul sistemului, “trasează” traiectorii circulare pentru planet în jurul Soarelui şi “deplasează” “sfera stelelor fixe”, introdusă Ptolemeu, către infinit. Giordano Bruno preia o parte din ideile lui Copernic şi scrie “Despre infinit, univers şi lumi”, iar Kepler îmbunătăţeşte sistemului lui Copernic, introducând oribitele eliptice ale planetelor. Un alt personaj care apare în istoria lui zero este Descartes. În sistemul cartezian de coordonate poziţia unui punct este defnită în raport cu originea sistemului, adică faţă de zero. Interesantă este secţiunea dedicată lui Pascal, care s-a ocupat de vid (unul din conceptele din fizică legate de zero) şi a pus bazele teoriei probabilităţilor. Cum presupune Seife că a ajuns Pascal la idea celebrului său pariu ? Simplu, “combinând teoria probablităţilor cu zero şi infinitul”.
Chiar dacă zero este personajul principal, descriere ideii de infinită ocupă destul de mult spaţiu în carte. Dacă vreţi să vedeţi cum se poate demonstra că un infinit este mai mare decât altul, atunci vă recomand secţiunea dedicată studiilor lui Cantor asupra infinitului.
Pana aici toate bune si frumoase, numai că Seife pare să aiba mereu în minte un citat din Tobias Danzing -“În istoria culturii, descoperirea lui zero va rămâne pentru totdeauna una dintre cele mai mari realizari ale rasei umane” şi ajunge să-l găsească pe zero în “domenii mai puţin matematice”, pentru a crea impresia că totul este legat de zero. În aceeaşi “capacană” cade şi Mario Livio în “Secţiunea de Aur” şi Clifford Pickover în “Banda lui Mobius”, trag de subiect în tentativa de acoperi totul, astfel încât ajungi să vezi peste tot “secţiuni de aur” şi” benzi Mobius”. Seife se îndepărtează uneori de istoria lui zero şi intra în zona…“bălăriilor” adică esoterism şi chestii avansate de fizică, care după părerea mea nu îşi aveau locul în această carte. O altă problemă ar fi demonstraţiile matematice mai puţin accesibile, sunt curios câţi dintre cititori de “literatură de popularizare” înteleg “contopirea geometriei proiective cu numerele complexe” şi ideile lui Riemann (vezi paginile 159-164).
În încheiere, două citate (cred că unul dintre ele i-ar face mare plăcere lu’ nea Becali, vă las să ghiciţi care)
“Oamenii de ştiinţă ştiu cu certitudine un singur lucru, cosmosul s-a născut din nimic şi va reveni la nimicul din care provine. Universul începe şi se sfârşeşte cu zero.”
“Natura vorbeşte în ecuaţii. Este o coincidenţă stranie. Regulile matematice au fost inventate din necesitatea numărării oilor şi supravegherii proprietăţilor, însă tocmai aceste reguli gurvernează funcţionarea universului. Legile naturii sunt descrise cu ajutorul ecuaţiilor, iar ecuaţiile, intr-un fel, sunt simple instrumente, cărora le dai mai multe numere, pentru a căpăta, în schimb, un singur alt număr.”
Editura Humanitastraducerea Emilia Eremia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu