John David Barrow este fizician, l-am verificat, în CV scrie clar, doctorat în astrofizică la Oxford şi postdoctorat în astronomie la Berkeley, însă cand vine vorba să scrie despre fizică pe înţelesul tuturor...nu aş putea spune că este unul dintre cei mai buni. Ceea ce m-a determinat să includ "Mic tratat despre nimic" pe lista cărţilor de popularizare, a fost completarea pe care o aduce cărţii lui Charles Seife - "Zero - Biografia unei idei periculoase". Înainte de a face jurnalism ştiinţific, Seife a fost matematician. M-am gândit că trebuie să fie interesant să văd cum un fizician şi un matematician scriu despre acelaşi concept. Aşa ca pe listă am trecut lângă cartea lui Seife şi "tratatul despre nimic".
La momentul la care am scris lista, citisem doar jumătate din "tratat" şi eram foarte entuziasmat. Asta pentru că, atunci când scrie despre istoria conceptului de zero sau despre istoria vidului, Barrow combină matematica şi fizica cu istoria şi filosofia, iar rezultatul este captivant. Cei care au citit "Zero" şi vor să aprofundeze subiectul, vor găsit "tratatul" interesant.
Barrow scrie despre istoria lui zero, despre vid şi experienţele legate de vid, scrie despre Pascal, despre Sfântul Augustin, despre Shakespeare, despre Toricelli, Newton, Descartes, despre arta islamică sau despre labirinturile medievale şi nu ai deloc impresia că "trage" de aceste idei în încercarea de a demonstra că "nimicul" este peste tot.
Toate bune şi frumoase, dar undeva pe la mijlocul cărţii, mai precis de la pagina 176 încolo, lucrurile se schimbă. Ideile devin greu de urmărit, confuze. Barrow încheie discuţia legată de zero, de matematică şi începe să scrie despre vid şi despre implicaţiile vidului în mecanica cuantică şi în cosmologie. Am avut impresia că nu este foarte familiarizat cu subiectul, ceea ce este imposibil. Barrow trebuie să cunoască bine cosmologie şi cuantică, doar are un doctorat şi un postdoctorat pe tema asta. Atunci când discută relaţiile vid-mecanică cuantică/vid-cosmologie sare peste explicare unor idei "elementare" din cuantică/cosmologie, motiv pentru care ideiile devin din ce în ce mai greu de urmărit.
În concluzie:
1/2 * "Tratat despre nimic" de John D. Barrow - interesant;
1/2 * "Tratat despre nimic" de John D. Barrow - confuz, necesită aprofundare.
P.S. Interesant este că în aproape orice carte de popularizare de matematică sau de fizică, găsesc cel puţin o referinţă la meteorologie. De exemplu, în cartea lui Barrow am dat peste Alexander Friedmann, cel care a găsit noi soluţii la ecuaţiile lui Einstein, pe care Einstein însuşi le omisese. Friedmann era meteorolog, un meteorolog care se "distra" în timpul liber cu ecuaţiile lui Einstein. Pasiunea lui Friedmann pentru meteorolgie i-a fost însă fatală, pentru că a murit la treizeci şi cinci de ani, deoarece nu s-a mai refăcut după efectele produse de un zbor cu balonul la mare altitudine pentru strângerea de date meteorologice.
John D. Barrow"Mic tratat despre nimic"
trad. Cornelia Rusu
Colecţia Taifas
Editura Tehnică
trad. Cornelia Rusu
Colecţia Taifas
Editura Tehnică
Un comentariu:
inca de la "Meteorologica" lui Aristotel se vede ca oamenii de stiinta in principal matematicienii si fizicienii sunt preocupati de absoltu tot ce ii inconjura........ si oare nu e meteorologia aceea care ocupa o mare parte din imaginile pe care omu le dobandeste intr-o singura secunda?....
eu cred ca "setea de cunoastere" a cercetatorilor se poate considera ca fiind o piatra de temelie a multor domenii dezvoltate ulterior, asa cum "iubirea de intelepciune" a lui Platon a dus la Filozofie...
Trimiteți un comentariu